De Dragoste

Archive for the ‘Scrisori de Dragoste’ Category

“Toata viata m-am uitat la trenurile care vin si pleaca din gara. Accelerete, personaluri, tren rapid, cine le mai deosebeste? Si totusi niciodata n-am indraznit sa urc. Pareau fie prea luxoase, fie prea saracacioase pentru mine. Nu-mi gasesc locul in lumea asta plina de trenuri. Probabil nici n-am sa recunosc trenul albastru, cand va opri in gara, daca nu cumva a trecut. O sa cred ca e un tren ca oricare altul, intre miile de trenuri ale lumii. Desi trenul ala e doar al meu, va pleca complet gol din statie, sau poate va urca un alt pasager, care nici el nu si-a recunoscut trenul lui albastru, dar cui ii mai pasa? E un lucru frecvent sa incurci trenurile in gara. E mult mai simplu sa stai sa le privesti; mai ales vara, stai intins pe iarba, asculti greierii si din cand in cand arunci o privire la trenuri. Unele sunt mai noi, vopsite cu grija, cu rotile frumos nichelate, altele sunt pline de praf, le simti grele, stabile, parca rasufla greu trenuri vechi, marfa de calitate, dar aspectul le strica toata frumusetea lor de otel forjat… Unele sunt sprintene, fluiera smechereste, te imbie, te cheama, altele tipa doar neauzite de nimeni. Cel mai frumos si mai mandru tren, insa, e trenul deraiat, cautator de alte spatii… Trenul meu si-a gasit si calatorul si gara, cand te-am zarit pentru prima data undeva, pe iarba de langa calea ferate. Mi-e teama insa… sa nu raman in gara.”

“Ma obisnuisem sa traiesc fiindu-mi bine si cald. Mi-era teama de oameni si de pasi peste limita. Atunci ai aparut tu zambind peste umar si-am invatat sa urasc duminicile meschine si garoafele rosii. Am invatat sa iubesc florile de camp (o, cat de libere!) si caii salbatici, ratacind printre stele. Ninsorile de zarzari risipiti in inflorire tarzie si iarba deasa, inalta, neinvatata cu taisul coasei (abia se mai cunosc cararile!). Uneori te-ncapatanezi sa ramai minute-n sir la mine-n gand, desi te-alung cu fiecare secunda care trece. Unde sa m-ascund? Cate usi sa inchid? In gand sunt si munti salbatici, e si marea amara, sunt campuri nesfarsite de flori de camp si dealuri pline de fluturi albastri. Si pretutindeni tu. Si nicaieri tu. Unde sa m-ascund de tine si unde sa te caut? M-ascund in somn desi uneori te zaresc cu coada ochiului si acolo. Iar de cautat, iti caut numai urma risipita prin nisipuri… dar marea o sterge plangand dupa luna. Mi s-a spus sa te caut, nu sa te gasesc!”

“Pe planeta asta lucrurile nu prea mi-au iesit. Da-mi mana sa mergem pe o planeta mai apropiata de soare, unde scoicile se impodobesc cu gablonturi si ciupercile saluta reverentios ridicandu-si jobenul, unde trifoiul are intotdeauna patru foi si cosarii iti zambesc la raspantii de drum. Am sa-ti proiectez umbre chinezesti pe pereti desenati in creion, dans desantat de maini impletite… dans de Salomee, pagan, interzis. Acolo timpul se masoara in fire de nisip risipite bizar, pe plaje pline de cochilii in care se rasfata marea a jind dupa luna. Le strang pe toate, le fac pachet si le ascund cu grija in buzunarul de la piept, in partea stanga.”

“Sunt calator fara permis prin lumea ta, cobor din cand in cand, intre doua apusuri infinit de albastre. Ma asez pret de o clipa la marginea zdrentuita a altei nopti departe de tine (si nimeni nu va sti / ca seara, sufletul meu, / ca tarmul care se modeleaza din mare, / ia forma uitata a trupului tau). Sunt aici, aproape, impartita intre senzatia de verde si urma pierduta a pasilor tai noaptea tarziu. Va veni un anotimp in care verbele noastre vor capata cenusiul perfectului compus si atunci am sa inventez un dialect al inimii fara timpul trecut, in care tarziul va avea numai valoare istorica in muzeul sentimentelor uitate.”